Mirosea a viata

Dar cum miroase viata?

Daca m-ai pune sa miros 10 parfumuri care mi-au mai inundat narile candva, o sa stiu sa iti zic exact cate dintre ele mi-au provocat fluturi, cate dintre ele imi trezesc toata simturile, si cate dintre ele mi-au otravit gandurile. Amintirea unui parfum ramane vie chiar si dupa ani in care nu ai mai simtit acel miros, prima data cand ti-a incantat simturile a intrat prin crapaturile gandurilor tale, si a ramas acolo.

Primul parfum viu in mintea mea este parfumul mamei, hainele ei miroseau a balsam si caldura, uneori adauga si doua picaturi de parfum „Far Away”, varianta clasica de la Avon. Tricoul ala pe care l-am luat din sertarul ei de haine, ala e parfumul infinit al mamei mele, indiferent cate parfumuri si balsamuri de rufe a schimbat de atunci.

Inainte sa ma mut la Bucuresti, matusa mea mi-a daruit un parfum, tin minte si acum ca l-am primit de la ea de Craciun, impachetat intr-o folie bleu si o panglica turcoaz in forma de funda. M-am dat prima data cu el cand am ajuns la Bucuresti, mirosea a libertate, schimbari si oportunitati. Din 2017 Bucurestiul miroase a YSL, Black Opium.

Parfumurile amintirilor eterne raman tiparite pe hartia mintii noastre, atat de adanc si de profund ca nu o sa poti vreodata sa le stergi de acolo. O sa te trezesti candva intr-un pat cu asternuturi curate si imbalsamate, o sa simti un miros de cafea venind pe sub usa, un iz slab de tigara pacalit cu doua betisoare parfumate aprinse pe pervaz si o sa crezi ca asa miroase viata, dar viata e mai mult de atat, e cate un moment din prezent si cate unul din trecut, amestec de idei si ganduri negandite, momente netraite, cuvinte nescrise si vorbe nerostite, iubiri consumate, zambete largi si lacrimi de bucurie.

A trecut un timp de cand n-am mai simtit mirosul vreunei amintiri si mai mult timp de cand un parfum nu mi-a mai creat o amintire. Pana azi…azi viata miroase a ganduri consumate, a prima ninsoare, a lemn ars, gin, frig, provocari, Zacapa, rasete, fum de tigara, maini reci, imbratisari si salbaticie.

Monolog „la un pahar”

Astăzi m-am gândit să ies eu cu mine, să mă scot la o terasă și să mă cinstesc, că merit și eu din când în când câte o bucurie. M-am pregătit psihic și m-am gândit de ce îmi e poftă, ce-aș mânca, ce-aș bea, ce-aș discuta cu mine la “un pahar”.

Bine, acum nu că mă mândresc, dar chiar am avut o lună bună, o lună cu schimbări de care sunt mândră și pe care le aștept nerăbdătoare să vină în toamnă, treaba e că toată bucuria asta e datorită mie, că eu am luat deciziile și eu am muncit ca să aduc aceste schimbări în viața mea, așa că merit să mă scot la cină, că nu mă scot oricum prea des, mai repede mă scot alții și nu e la fel de profund.

M-aș duce într-un loc liniștit, să nu fie aglomerație și nici muzică puternică, un local micuț așa la colțul străzii, să mănânc ceva ușor, poate niște bruschete, să beau un rose sec cum îmi place și să mă liniștesc pentru o vreme, să-mi fac timp să mă observ, să îmi mai povestesc una alta, să îmi mai imaginez vreo 5 scenarii de viață și apoi să mă iau de mână și să merg acasă fericită.

Mi-aș spune câteva povești “drăguțe”, un fel de dulce amar al vieții mele, o poveste revelatoare pe care ori n-o accept, ori n-o conștientizez, ori n-o înteleg și o dau dracu repede, mi-aș zice doar așa ca să mă enervez puțin pe mine și apoi să râd în hohote de cât de contradictorie sunt eu ca persoană. În ultimul timp am fost ca într-o revelație și am descoperit multe lucruri despre mine pe care cred că le-am știut dintotdeauna dar nu le-am dat vreodată vreo importanță deosebită și mă rog, acum doar le analizez mai profund și îmi repet poveștile ca să mai descopăr câte ceva de care să mă leg în recunoașterea asta de sine. Aș discuta cu mine toate astea ca să mă cert pentru unele și să îmi mulțumesc pentru altele, că nu e bine să îmi zic doar lucruri de bine că mă învăț.

Ce monolog complex aș avea, lumea din jur m-ar considera nebună dar eu aș ști deja că nebunia mea nu constă în lucruri atât de banale ca un monolog la o terasă. Oricum privirile celor din jur nu m-ar irita, ba chiar mi-ar crește stima de sine, că așa sunt eu, mai pe dos. Mi-aș continua seara cu nasul pe sus și paharul de vin în mână, aș fuma câteva țigări și mi-aș mânca lent bruschetele, apoi m-aș duce acasă, mi-aș face un duș rece care să mă trezească din filmul meu singuratic și mulțumitor și m-aș arunca în gol în lumea viselor.

Cum plecăm dintr-o relație?

Fiecare despărțire rupe ceva în noi, mai un suflet, mai o lacrimă, mai un viitor. La început tindem să ne agățăm de amintirile frumoase, să ne descărcam plângând și să ne izolăm. Femeile în general ies de-a dreptul distruse dintr-o relație, le piere cheful de ieșiri, nu se mai dau cu rujul ăla de 2 milioane că odată cu bărbatul a plecat și scopul rujului, nu se mai îngrijesc, mănâncă ciocolată plângând (nu știu daca plângem pentru ‘el’ sau pentru siluetă), etc. Ulterior ne revenim, începem să ne îngrijim din nou, să socializăm, să fim din nou frumoase inside and out și ușor, ușor îl și uităm pe cel pentru care am suferit atât. După o despărțire femeile schimbă ceva, fie că e vorba de tunsoare fie că e vorba de credințe, dorințe sau caracter, ele schimbă ceva. Despărțirea pentru femeie este ca un duș rece, o trezește la realitate, o face mai puternică, mai încrezătoare, mai provocatoare, pentru că femeia știe că pierderea e de fapt un castig atunci când e vorba de bărbați, ea știe că cel potrivit o să rămână și ea o să fie pregătită pentru el, până atunci, next.
Bărbații sunt diferiți, generalizând puțin am concluzionat că bărbații nu se exteriorizează, ceea ce nu înseamnă că nu-s și ei la fel de distruși ca noi, pe de altă parte bărbații în primele săptămâni dupa despărțire tind să fie foarte fericiți, să iasa cu băieții și să își asume din nou rolul de cuceritori. După perioada de tranziție, bărbații încep să sufere, tot cu perdea dar e mai vizibil. Încep să se gândească iar la cea care le-a făcut viața rai și iad în același timp, încep să o caute în fiecare femeie nouă din viața lor și ce să vezi, niciuna nu e ca ea. După ce le trece și de cuceririle de-o noapte tot la ‘ea’ se gândesc, apoi le vine ideea aia bombă: „ia să îi scriu”, fiind siguri că noi o să le sărim în brate și o să fie totul ca înainte.
Doar că, bărbații mereu se întorc, femeile nu.

Zbor în trecut

Hei! Tu.
Da, tu!
Cel cu ochii goi, căprui,
Mă recunoști?
Ți-am citit în suflet acum un timp,
M-ai păstrat acolo o vreme mai ști?
Eram linia vieții tale,
Visul ăla cu miros de vară, munte și flori de colț.
Îți mai amintești de mine?
Te dezbrăcam de frici și de trecut acum un timp,
Chiar așa repede m-ai dat trecutului?
Nici nu știu cât a trecut de-atunci,
Un an, o lună, o zi, o clipă..
Ce clișeu,
Îți vezi toată viața într-un om pe care nici nu-l mai recunoști după un timp,
Nu ți-ai fi putut imagina asta nu?
Nici eu nu mi-am putut imagina viața fără tine și acum,
Privește-mă cum zbor!

EA, EL, EL’

Odata era o EA care era îndrăgostită de EL. Ea ca să ajungă la EL trebuia să traverseze un râu, se duce la bătrânul satului să-i ceară un sfat și el ii spune să facă ce vrea, apoi se duce la barcagiu ca să îl roage să o treacă râul și acesta îi spune că o va trece râul dacă se va culca cu el. Fata acceptă și într-un final ajunge la EL, totuși când îi spune ce a făcut pentru a putea ajunge de partea cealaltă a râului, EL o refuza iar ea se întoarce în sat si se căsătorește cu EL’ (o altă persoană).
Se dau note de la 6 la 10 pentru fiecare personaj (nota nu se poate repeta la două personaje). 6 nota cea mai mică pentru cel al cărui comportament îl considerati cel mai greșit, 10 nota cea mai mare pentru cel cu comportamentul cel mai corect din punctul vostru de vedere. Sunt 5 personaje ( EA, EL, EL’, bătrânul satului și barcagiul) și 5 note.

(Acesta este un exercitiu pe care l-am învățat la Psihologia sportului)

După ce dați notă fiecărui personaj, îmi puteți scrie (pe facebook sau instagram) pentru a vă da interpretarea.

Consiliere vocațională

Cum bine știe tot poporul, odată ieșiți de pe băncile liceului, adolescenții trebuie să își aleagă drumul în viață, fie că este vorba de facultate, fie de un viitor loc de muncă.
Eu mi-am ales facultatea în ultimul an de liceu și cu siguranță sunt mulți ca mine care s-au trezit parcă dintr-un vis și și-au spus „bine da… acum ce fac? ce mi-ar plăcea să fac? la ce mă pricep?” și stiind că vreau să urmez o facultate, am început să caut pe internet diverse universități din diverse orașe și m-am orientat evident spre ce mi se părea cel mai potrivit pentru mine (deși nu aveam prea mare habar despre acel domeniu) și țac pac am vazut că nu dau admitere (fericire dublă) ci este pe bază de dosar, am stat câteva zile și m-am gândit la  viitorul meu în acel domeniu și dacă mi-ar plăcea să activez in el, m-am sfătuit cu ai mei părinți și gata, mi-am depus dosarul, am intrat, fericire, toate bune și frumoase.
Buuuuuun, ajung în anul I și încep să acumulez cunoștințe, să mă familiarizez cu domeniul și ușor ușor încep să cred că nu este potrivit pentru mine dar că în acelasi timp mă dezvoltă psihic. Mă gândesc dacă să renunț și să încep o altă facultate, aveam sprijinul părinților, dar nu eram convinsă de decizie așadar ulterior am renunțat la idee. Sunt anul III acum și sunt mulțumită de alegerea mea chiar dacă nu am simțit mereu că este cea potrivită, să zicem că eu am fost norocoasă până la urmă.
Ideea este că, există numeroase programe de consiliere și orientare în carieră, programe în care te descoperi, în care îți afli punctele tari și în care consilierul te îndrumă spre domenii potrivite personalității, calitățiilor și dorințelor tale. Cred că daca mai mulți adolescenți ar participa la astfel de programe, riscul unui eșec profesional ar scădea semnificativ. Aproximativ 40% dintre români doresc să își schimbe locul de muncă și cei mai mulți pe motiv că domeniul nu li se potrivește.
Sper că adolescenții din ziua de astăzi să nu fie impulsivi cu privire la alegerea facultății pe care vor să o parcurgă și implicit a domeniului în care vor activa ulterior, nu aș vrea să vă treziți dupa un an, doi de facultate, că vreți să renunțați și nu aș vrea să faceți o facultate doar de dragul de a avea o diplomă iar apoi să vă angajați într-un domeniu total opus unde nu aveți calificări necesare iar salariul este minim.
Sper să luați în considerare opțiunea programelor de consiliere vocațională și cine știe câte o să descoperiți despre voi și în ce direcție o să doriți să mergeți apoi, mi-ar fi plăcut ca acum 3 ani să particip și eu la un astfel de program, dar cum bine știți, adolescenții acționează după cum îi taie capul.

Încă puțin.

Și în fiecare seară mai stăm încă puțin și ne întrebăm: „ce am făcut greșit de am ajuns aici?” și niciodată nu ne dăm răspunsul dar totuși adormim cu întrebarea în gând. Începe o zi nouă și pare că e la fel de proastă ca cealaltă sau poate puțin mai proastă și seara ajungem din nou în pat și mai stăm încă puțin să ne gândim la răspunsul acelei întrebări care ne macină și ne blochează restul gândurilor.
Decid să-mi dau răspunsul la această întrebare după o înșiruire de seri în care acel „încă puțin” m-a obsedat.
Am greșit în fiecare zi pentru că nu m-am bucurat mai mult de mine, de ce am și de tot ce mă înconjoară. Am plecat multe zile la rând pe același drum și n-am văzut nimic diferit pentru ca nu am vrut să văd nimic diferit. Am gresit că m-am înconjurat în trecut de oameni care nu m-au făcut să evoluez, care m-au rănit și pe care i-am rănit la rândul meu iar acum în prezent am renunțat la toți dar nici nu m-am mai apropiat de nimeni din frica de a nu se întâmpla la fel.
Am greșit că am acceptat ca oamenii să îmi vadă slabiciunile, am greșit că am lăsat pe altii să îmi spună cât pot să duc, cât merit și câte pot să fac.
Am greșit când am crezut că iubirea odată simțită trebuie doar să își facă drum printre probleme când de fapt iubirea trebuia întreținută iar problemele din jurul ei rezolvate.
Am greșit când n-am mai spus te iubesc, când nu am mai spus că îmi e dor, n-am mai zâmbit de fericire și nici n-am mai plâns de tristețe, apoi am explodat de la atâtea emoții ținute înăuntru.
Și uite așa am ajuns aici, într-un pat cald și moale pe care îl simt ca un lemn rece sub mine în fiecare seară și tot așa am ajuns ca în fiecare seară să mai stau încă puțin să mă întreb: „cum dracu am ajuns aici?”.

Dă-i drumul!

De ce încerci să tragi de un om care dorește să își ia rămas bun de la tine? De ce te încăpățânezi să speri că va rămâne lângă tine dacă insiști încă puțin? De ce nu îl lași să își vadă de drum? De ce nu îi accepti decizia și de ce nu îl conduci în schimb până la ușă, cu capul sus și cu zâmbetul pe buze?

Când un om nu se mai simte bine în prezența ta, când e nefericit cu tine, când s-a decis să își ia adio de la tot ce cândva credeai că o să fie pentru totdeauna, tu trebuie doar să accepți. Omul acela pleacă pentru că asta simte și pentru că timpul lui lângă tine s-a scurs, nu te opune, e decizia lui iar tu ar trebui să i-o respecți.

Fiecare capitol din viața noastră are personajele lui, poate acest capitol din viața ta l-a avut ca personaj principal pe el, dar în cartea vieții tale el este doar un personaj episodic.

Învață să te desparți de oamenii care nu te mai vor în preajma lor, învață să observi când un om e pe punctul de a-și lua adio de la tine și în loc să te opui, deschide-i ușa și apoi închide-o în urma lui.

Motiv de fericire

Astăzi mi-am amintit de ziua în care m-am înscris la facultate. Pe lângă Bucureștiul pe care l-am iubit din prima clipă și pe lângă emoțiile pe care le-am avut în acea zi la înscriere, am avut parte de ceva ce în general se întâmplă foarte rar. Eram în tren în drum spre Predeal, era destul de gol și asta mi-a permis să mă așez unde sunt patru scaune și să mă întind pe două dintre ele să dorm puțin. Înainte să adorm am auzit vocea unui băiat care m-a întrebat dacă este liber locul din fața mea, avea în jur de 16 ani, am dat din cap aprobator și mi-am văzut de somn. M-am trezit la Ploiești când s-a oprit trenul și am găsit pe măsuța de lângă geam, sub ochelarii mei de soare, un bilet. Destul de adormită dar totodată curioasă am luat rapid biletul și l-am citit: ,,Drum bun! Ai grijă de tine!”, nu era un număr de telefon sau o adresă de facebook scrisă pe dosul biletului, erau doar acele cuvinte scrise cu drag și mi-am dat seama imediat că biletul a fost pus acolo de băiatul care s-a așezat pe scaunul din fața mea și care a coborât la Ploiești chiar înainte ca eu să mă trezesc, cert e că cei din jur m-au ajutat puțin cu deducția asta.

Nu știu cum să explic în cuvinte sentimentul pe care l-am avut găsind acel bilet dar bunătatea se simte fără prea mult efort, fără prea multe cuvinte și fără să cunoști un om, ea se vede în gesturile mici. Am zâmbit tot restul drumului până am ajuns acasă și am simțit cum toată ziua o să fiu fericită datorită unui necunoscut.

Nu e greu să faci un om să zâmbească și nu e greu să fii și tu un om bun. Încearcă, poate mâine o să fii chiar tu motiv de fericire pentru un necunoscut.

Fiecare clipă este o alegere!

Mă trezesc în fiecare dimineață cu gândul că ziua asta o să fie diferită și totuși la final de zi sunt tot aici, în pat, cu telefonul în mână, scrolând pe instagram 30 de minute și din când în când scriind câte un mesaj pentru el.

Și după o zi ca toate celelelte sunt tot obosită, extenuata, irascibilă și plictisită. Dau drumul la serial iar pe la jumătatea episodului îmi fuge mintea la cum ar fi fost dacă aș fi făcut alte alegeri, dacă aș fi avut lângă mine alți oameni, daca aș fi fost în alt oraș.. Și îmi imaginez acel prezent și mă bucur de el de parcă aș trăi 2 ani în 2 minute. Realizez că nu am luat cele mai bune decizii și că poate dacă aș fi făcut ceva diferit, prezentul meu ar fi fost altfel și poate că acum as fi băut o margarita pe o terasă din centrul vechi.. Dar apoi îmi dau seama că sunt niste oameni în prezent pe care nu i-aș putea pierde pentru o margarita.

Fiecare moment din trecutul nostru a fost o alegere care a contribuit la prezentul de azi și care va contribui la viitorul de mâine și dacă până acum aș fi spus că trebuie sa gândesti fiecare pas pe care îl faci, pentru că o sa te influențeze ulterior, acum zic, simte fiecare pas, moment și decizie, nu analiza timpul, el trece chiar dacă nu îl simți.